Contents Page                      FIAT LUX-HOLISM

 

 

 

                      HOLISM- TEORIA  REVOLUTIONEAZA LUMEA STIINTEI

 

 Conceptul  filosofic de holism  este diametral opus atomismului. Atomistii erau de parere ca orice intreg poate fi divizat si analizat in partile componente precum si in relatiile existente intre aceste parti componente. Holistii afirma ca intregul este in realitate mult mai mult decat o simpla suma a partilor sale.Atomistul divide lucrurile pentru a le cunoaste mai bine; holistul abordeaza lucrurile sau sistemele ca un agregat si este de parere ca putem sa aflam mai mult despre ele, „privite” din aceasta perspectiva si sa intelegem mult mai bine natura lor esentiala si scopul lor.

Atomismul antic a lui Leucipp si Democrit (al V-lea secol i.Ch.) a fost punctul de plecare pentru teoria fizicii clasice. Conform parerii lor, totul in univers este format din atomi (a-tomos inseamna indivizibil),indivizibili si indestructibili, atomi de diferite tipuri. Schimbarea pentru ei reprezinta o rearanjare a acestor atomi intr-o alta structura. Acest mod atomist de a gandi a fost o reactie la holismul timpuriu al lui Parmenide,care era de parere ca la un nivelul primar, esential, universul este o unitate care nu se schimba. Conform parerilor lui : „Totul este unul. Unul este indivizibil, de aceea este un intreg continuu...Este complet in fiecare parte a lui precum masa unei sfere compacte.” –vezi teoria HOLOGRAFICA A UNIVERSULUI-

In secolul al XVII-lea, pe cand fizica clasica castiga teren datorita teoriilor atomiste si reductioniste, Spinoza a dezvoltat o filosofie holistica avand ca sursa de inspiratie filosofia lui Parmenide. Conform ideilor lui Spinoza, toate diferentierile si separarea aparenta pe care le percepem in univers reprezinta in esenta aspecte efemere ale ale unei singure substante, ale unei energii esentiale, ale unei vibratii fundamentale, pe care el o numea DUMNEZEU sau Natura. Nascuta dintr-o experienta-revelatie religioasa de tip pantheist (pantheismul este o conceptie filosofica bazata pe ideea ca Dumnezeu si Creatia sa formeaza un tot inseparabil), filosofia lui Spinoza accentueaza unitatea care sta la baza universului, unitate reflectata in conceptia mistica a majoritatii traditiilor spirituale ale umanitatii ; de asemenea unitatea esentiala este reflectata de descoperirile  facute in domeniul teoriei cuantice moderne, teorie care descrie existenta ca o „excitatie” a vidului cuantic ca si cum toate lucrurile ar fi ca valurile unui ocean. De altfel aceasta comparatie va fi reluata in capitolele ce vor urma.

Hegel ,de asemenea, a avut viziunea mistica a unitatii tuturor lucrurilor  care a generat filosofia holistica proprie cu privire la natura si la stat. Natura  in viziunea lui are ca substrat o realitate spirituala unificata, aflata in afara timpului, rationala. Statul lui Hegel reprezinta un colectiv cvasi-mistic, „ o realitate inalta si invizibila”, la care participand indivizii isi descopera autentica identitate si catre care ei sunt datori sa fie supusi si loiali. Toti ganditorii si politologii moderni- incluzand de asemenea si pe Karl Marx- pun in evidenta o realitate colectiva mai inalta, unitatea, intregul. In detrimentul individualismului toti pun accentul pe intregul social, pe fortele sociale, care cumva au un caracter, o voita proprie, cu mult deasupra personalitatii si vointei membrilor

Secolul XX  a cunoscut o importanta miscare catre Holism, in domenii diverse cum ar fi: politica,sociologie, psihologie, teoria managementului, medicina, fizica etc. Acesta miscare include experimentele realizate de sociologi in colectivitati, nasterea psihologiei de tip Gestalt (gestalt- O „forma”, „configuratie”, „structura”, care ca obiect al perceptiei formeaza un intreg specific, sau o unitate,incapabila de a fi exprimata doar prin partile sale-de exemplu o melodie,spre deosebire de notele din care este compusa-), teoria sistemelor si conceptia din medicina alternativa cu privire la  tratarea organismului in ansamblul sau etc. Toate acestea au aparut ca reactie la individualismul excesiv caracterizat de alienare si fragmentare si demonstreaza, celor cu bun simt, interdependenta dintre fiintele umane, precum si dintre oameni si mediul inconjurator.

Cand atomismul era aparent legitim, sustinut de succesul rasunator al fizicii clasice, holismul nu era, la vremea aceea sustinut de cunostintele stiintifice existente. Holismul era la un moment dat mai mult un punct de vedere decat o pozitie filosofica. Au existat cateva incercari de a consolida pozitia holismului cu ajutorul ideii de organism in biologie-emergenta formei biologice si relatia dintre sistemele biologice si cele ecologice- dar, acestea, de asemenea, erau reductibile la parti mai simple si la relatiile dintre ele. Chiar daca teoria sistemelor, subliniaza complexitatea agregatelor, face aceasta in termenii „feedback”-ului cauzal dintre variatele parti constituente.

Cu ajutorul teoriei cuantice si al dependentei existentei si chiar a identitatii fiecarei entitati cuantice de contextul si relatiile cu mediul, holismul a fost recunoscut ca o realitate indubitabila fiind acceptat chiar de cele mai sceptice minti (inzestrate totusi cu bun simt-sa nu uitam ca EINSTEIN a zis: „mai usor dezintegrezi un atom decat o prejudecata umana prosteasca”).

Holismul dupa cum am inteles reprezinta in esenta ideea ca intregul este mult mai mult decat suma partilor sale. Acesta teorie s-a dovedit a fi de o importanta covarsitoare pentru fizica. Un adevar initial facut public in lumea stiintei cu privire la starea de nonseparabilitate este: „starea intregului nu este constituita din stari ale partilor. Astfel  holismul si non-separabilitatea sunt notiuni inrudite.

O interpretare este ca holismul reprezinta o teza metodologica afirmand ca cea mai buna modalitate de a studia comportamentul unui sistem complex este sa-l tratezi ca un intreg si dupa aceea sa analizezi structura si comportamentul partilor componente.

O a doua interpretare-holismul teza metafizica: „natura unui intreg  nu este determinata doar de natura partilor intregului”. Holismul metodologic este opus reductionismului metodologic, in fizica precum si in alte stiinte.

Vom descrie acum modul in care notiunea holism-interconexiune  de baza a naturii apare in teoria cuantica, teoria fenomenelor atomice. Reteaua matematica a teoriei cuantice atrecut testele cu succes si este acum universal acceptata ca o descriere consistenta si de acuratete a fenomenului atomic. Interpretarea verbala pe de alta parte si metafizica teoriei cuantice este de departe un teren mai putin solid.

Descrierea urmatoare se bazeaza pe interpretarea de la Copenhaga a teoriei cuantice care a fost dezvoltata de Bohr si Heisemberg si care este inca acceptata ca model. In abordarea noastra vom urma prezentarea data de Henry Stapp de la Universitatea din California care se concentreaza pe anumite aspecte ale teoriei si pe un anumit tip de situatie experimentala care este frecvent utilizata in fizica subatomica. Prezentarea lui Stapp arata mult mai clar cum teoria cuantica implica o interconectare esentiala a naturii pe multiple planuri si plaseaza de asemenea teoria intr-o retea care poate fi intr-adevar extinsa la modelele relativiste ale particulelor subatomice care vor fi discutate mai tarziu.

Punctul de plecare in interpretarea de la Copenhaga este diviziunea lumii fizice intr-un sistem observabil (“obiect si un sistem observator”). Sistemul observat poate fi un atom, o particula subatomica, un proces atomic etc. sistemul observator consta in aparatura experimentala si poate include unul sau mai multi observatori umani. O dificultate serioasa apare acum in faptul ca cele doua sisteme sunt tratate in mod diferit. Sistemul observator este descris in termenii fizicii clasice dar acesti termeni nu pot fi utilizati in mod consistent pentru descrierea obiectului observat. Conceptele clasice sunt neadecvate la nivel atomic, cu toate ca va trebui sa le utilizam pentru a descrie experimentele noastre si stadiul rezultatelor. Nu exista nici o cale de iesire din acest paradox. Limbajul tehnic al fizicii clasice este doar un rafinament al limbajului uzual si este singurul limbaj pe care il avem pentru a comunica rezultatele noastre experimentale. Sistemele observate sunt descrise in teoria cuantica in termeni probabilistici. Acesta inseamna ca nu vom putea niciodata prezice cu certitudine unde se va afla o particula subatomica la un moment dat, sau cum se va desfasura un proces atomic. Tot ce putem face este doar sa indicam o desfasurare probabila. De exemplu multe dintre particulele subatomice cunoscute astazi sunt instabile, adica, se dezintegreaza,se transforma sau “decad” in alte particule dupa un anumit timp. Nu este posibil totusi sa prezicem acest moment cu exactitate. Putem doar prezice posibilitatea de cadere dupa un anumit timp sau cu alte cuvinte timpul de viata probabil al unui mare numar de particule de acelasi fel. Aceleasi lucruri sunt aplicabile si modului “de recadere”. In general o particula instabila “decade” in variate combinatii de alte particule  si din nou noi nu putem prezice care combinatie de particule va fi aleasa. Tot ce putem prezice este ca dintr-un numar foarte mare de particule, 60% sa spunem, se vor transforma intr-un anumit fel , 30% in altul, 10% in al treilea mod. Este clar ca o astfel de prezicere statistica are nevoie de foarte multe masuratori pentru a fi verificata. Intr-adevar, in experimentele de coeziune ale fizicii inalte energetice, coliziunea a mii de particule este inregistrata si analizata pentru a determina probabilitatea unui proces particular.

Este important sa realizam ca formularea statistica a legilor fizicii atomice si subatomice nu reflecta ignoranta noastra asupra situatiei fizice, ca in cazul utilizarii probabilitatilor de catre companiile de asigurari sau in jocurile de noroc. In teoria cuantica probabilitatile constituie o trasatura fundamentala a realitatii atomice care guverneaza toate procesele si chiar existenta materiei. Particulele subatomice nu exista cu certitudine intr-un loc definit. Ci au mai curand o „tendinta de existenta”, iar evenimentele atomice nu se desfasoara cu certitudine la un moment definit de timp, ci intr-un mod definit mai curand putand sa le atribuim “anumite tendinte de desfasurare”.

Nu este posibil, de exemplu, sa spunem cu certitudine unde va fi plasat un electron intr-un atom la un anumit moment. Pozitia sa depinde de forta de atractie manifestata in nucleul atomic si de influenta celorlalti electroni din atom. Aceste conditii determina o probabilitate de baza care reprezinta tendintele electronului de a se afla intr-o anumita regiune a atomului. Aceste situatii pot fi analizate cu ajutorul unor modele care reprezinta un electron la un anumit moment dat. Cu un model insa, nu putem vorbi despre pozitia electronului, ci doar de tendintele sale de a se afla intr-o anumita regiune. In formalismul matematic al teoriei cuantice aceste tendinte sau probabilitati sunt reprezentate de asa numitele functii de probabilitate, cantitati matematice care sunt in legatura cu probabilitatea de a gasi electronul in diferite locuri si la diferite momente de timp.

Contrastul dintre cele doua tipuri de scriere-termenii clasici pentru aranjamentul experimental si functiile probabilistice pentru obiectivele observate- conduc la profunde probleme metafizice. In practica aceste probleme sunt invinse prin scrierea sistemului observat in termeni operationali; adica, in termenii instructiunilor care permit oamenilor de stiinta sa-si puna la punct si sa duca la bun sfarsit experientele lor. In acest fel compartimentele de masurare si oamenii de stiinta sunt in mod efectiv uniti intr-un sistem complex care nu are parti distincte bine definite iar aparatele experimentale nu trebuiesc descrise ca o entitate fizica izolata.

Pentru discutarea ulterioara a procesului de observatie va fi folositor sa consideram un exemplu definit si cea mai simpla entitate fizica putand fi utilizata in acest scop este o particula subatomica, electronul spre exemplu. Daca dorim sa masuram si sa observam o astfel de particula va trebui mai intai sa o izolam sau chiar sa o creem intr-un proces care poate fi numit proces pregatitor. Odata ce particula ce a fost pregatita pentru observatie, proprietatile sale pot fi masurate si acesta constituie procesul de masurare. Situatia poate fi reprezentata simbolic dupa cum urmeaza. O particula este pregatita in regiunea A, calatoreste de la A catre B, si este masurata in regiunea B. In  practica atat pregatirea cat si masurarea particulei poate consta intr-o intreaga serie a unui proces complicat. In coliziunile experimentale ale fizicii energiilor inalte, de exemplu, pregatirea particulelor utilizate ca proiectile consta in trimiterea lor pe o pista circulara si accelerarea pana cand energia lor este suficient de ridicata. Acest proces are loc intr-un accelerator de particule. Atunci cand energia dorita este atinsa, ele trebuie sa paraseasca acceleratorul A si sa calatoresca catre aria tintei B unde va avea loc coliziunea cu celelalte particule. Coliziunea are loc intr-o camera balon unde particulele produc urme vizibile care sunt fotografiate. Proprietatile particulelor sunt deduse apoi prin analiza matematica a urmelor lor; o astfel de analiza putand fi chiar complexa si adeseori implicand ajutorul computerelor. Toate aceste procese si activitati constituie actul de masurare. Punctul important al acestor analize de observare este faptul ca particula constituie un sistem intermediar ce conecteaza cele doua procese. Ea exista si are sens doar in acest context, si nu ca entitate izolata, ci ca interconexiune intre procesul de pregatire si cel de masurare. Proprietatile particulei nu pot fi definite independent de aceste procese. Daca pregatirea si masurarea sunt modificate proprietatile particulei se vor schimba de asemenea.

Pe de alta parte faptul ca noi am vorbit despre o particula sau orice alt sistem observat arata ca noi avem in minte o entitate fizica independenta care este mai intai pregatita si apoi masurata. Problema de baza in cazul observarii fizicii atomice este- in cuvintele lui Henry Stapp – faptul  ca “sistemul observat necesita izolarea pentru a fi definit, inca interactionand pentru a fi observat.” Aceasta problema este rezolvata in teoria cuantica intr-un mod pragmatic cerand ca sistemul de observat sa fie liber de orice perturbari externe cauzate de procesele de observatie in timpul intervalului de timp cuprins intre pregatire si subsecventa de masurare. O astfel de conditie este de asteptat daca laturile de pregatire si masurare sunt fizic separate la mare distanta, astfel incat obiectul observat sa poata calatori din regiunea de pregatire catre regiunea de masurare. Cat de mare trebuie sa fie deci, acesta distanta? In principiu, ea trebuie sa fie infinita. In cadrul teoriei cuantice, conceptul unei unitati fizice distincte poate fi definit cu precizie doar daca acesta entitate este infinit indepartata de agentii de observatie. In practica aceasta este imposibil si nici macar necesar. Trebuie sa ne reamintim aici atitudinea de baza a stiintei moderne- ca toate conceptiile si teoriile sunt aproximative. In cazul de fata aceasta inseamna ca notiunea unei entitati fizice distincte nu are nevoie de o definire precisa ci doar de una aproximativa. Aceasta se realizeaza in urmatorul mod:

Obiectul observat este o manifestare a interactiunii intre procesul de pregatire si cel de masurare. Aceasta interactiune este in general complexa si implica variate efecte extinzandu-se la distante diferite, implicand arii diferite, asa cum se spune in fizica. Acum daca partea dominanta a interactiunii are o arie lunga, manifestarea acestui efect de arie lunga va calatori pe o distanta mare. Va fi apoi eliberata de perturbari externe si va putea constitui pentru noi o entitate fizica distincta. In cadrul teoriei cuantice,entitatile fizice distincte sunt din aceasta cauza idealizari care sunt utile doar pentru a extinde aceeasi parte a interactiunii pentru o arie nai mare. O astfel de situatie poate fi definita matematic intr-un mod precis. Fizic, aceasta inseamna ca mijloacele de masurare sunt plasate atat de departe incat interactiunea lor se va realiza prin schimbarea unei particule sau ,in cazurile mai complicate a unei retele de particule. Intotdeauna vor exista si alte efecte prezentate de asemenea, dar atat timp cat separarea diviziunii de masurare este suficient de mare aceste efecte pot fi neglijate. Doar atunci cand aparatele nu sunt suficient de distantate,efectele de raza scurta vor fi dominante. Intr-un astfel de caz intregul sistem macroscopic formeaza un intreg unificat si notiunea de observare a obiectului cade.

Teoria cuantica ne demonstreaza o interconexiune esentiala a universului. Ea ne arata ca nu putem descompune intregul in unitati existentiale mai mici. Pe masura ce patrundem in materie, descoperim ca ea este facuta din particule, dar acestea nu constituie “constructia de baza” in sensul pe care l-au dat Democrit si Newton. Acestea sunt doar idealizari utile din punct de vedere practic, dar nu au nici o semnificatie fundamentala. In lumea lui Niels Bohr, “particulele materiale izolate sunt abstractiuni, proprietatile lor fiind definibile si observabile doar prin interactiunea lor cu alte sisteme.”

Interpretarea teoriei cuantice asa cum s-a facut la Copenhaga, a iscat multe controverse si opinii contrare. Totusi interconexiunea universala a fiintelor, lucrurilor si evenimentelor este o trasatura fundamentala a realitatii care nu depinde de o interpretare particulara a unei teorii matematice. Urmatorul pasaj dintr-un articol recent,care desi apartine unuia  dintre “fostii”  -spunem fost pentru ca acum el a devenit un sustinator al teoriei - cei mai de seama oponenti ai interpretarii de la Copenhaga, David Bohm,confirma acest fapt foarte elocvent:

“ Unitarul este condus catre o notiune a totalitatii de nedescompus care neaga ideea clasica a analizabilitatii lumii in partile existentiale separate si independente… Am inversat notiunea uzuala care sustinea ca particulele elementare ‘independente’ ale lumii, sunt realitatea fundamentala, si ca variatele sisteme sunt doar forme particulare costituente si aranjamente ale acestor particule. Mai curand am spune ca acest cuantum inseparabil interconectat cu intregul univers este realitatea fundamentala, iar aceste parti avand o anumita comportare sunt mai curand forme particulare si contingente ale intregului.

La nivel atomic, atunci, obiectele materiale solide ale fizicii clasice se dizolva in esantioane de probabilitate si aceste esantioane nu reprezinta probabilitatile lucrurilor, ci mai curand probabilitatile interconexiunilor. Teoria cuantica ne forteaza sa privim universul  nu ca o colectie de obiecte fizice, ci mai curand ca pe o complicata tesatura de relatii intre diferitele parti ale intregului unificat.”

Aceasta filosofie, confirmata acum de descoperirile stiintei, reprezinta o conceptie, un mod in care inteleptii planetei noastre au experimentat lumea, conceptie putem spune veche de mii de ani.

Redam aici relatarile unor intelepti  a caror nume este mai putin important:

“Obiectele materiale devin atunci…. Ceva diferit fata de ceea ce vedem acum noi, ele nu mai sunt un obiect separat al fundalului sau al mediului inconjurator, al restului naturii, ci doar o parte invizibila, o manifestare subtila care ne apare ca o expresie a unitatii a tot ceea ce vedem.”

“Lucrurile isi au existenta si natura derivata din dependenta mutuala si nu reprezinta nimic prin ele insele.”

Daca aceste afirmatii pot fi luate si ca o marturie a modului in care natura apare in fizica atomica, urmatoarele doua expuneri din fizica atomica pot, la randul lor,fi citate ca o descriere a experientei spirituale a naturii:

“O particula elementara nu este o entitate existentiala independenta neanalizabila. Este in esenta, un set de relatii extinse in exterior cu celelalte lucruri.”

“Lumea ne apare din aceasta cauza ca o complicata tesatura de evenimente, in conexiune cu diferite tipuri de alternative sau de supuneri partiale sau combinate, determinand prin aceasta textura intregului.”

Aceasta imagine a unei tesaturi multiple de interconexiuni cosmice care este atat de pregnanta in fizica atomica moderna a fost utilizata atat in sistemele esoterice occidetale cat si in cele orientale.

Pentru Kabbala- ROBERT FLUDD in sec XVI-lea prezinta aceasta realitate in modul  ocultat, ascuns, cifrat, caracteristic oricarui sistem ermetic,ezoteric:

“ Lumina, amestecandu-se cu aerul invizibil a produs eterul, alta specie de foc mai subtil si mai activ,principiu al generarii,vehicul al vietii pe tot intinsul Universului.

Eterul nu este propriu zis un corp,ci un termen mediu, un fel de mediator,intre corpuri si forta insufletitoare de care acestea sunt penetrate, adica sufletul lumii.”

Marele initiat PITAGORA afirma: “ In ultima instanta,corpul uman se reduce la celula, umanitatea se reduce la molecula sociala care este omul, lumea se reduce la astru, iar Universul se reduce la Lume. Dar celula, umanitatea,astrul, lumea, Universul, nu sunt decat octave ale unei aceleiasi Unitati”

Pentru hindusi Brahman este firul unificator al tesaturii cosmice, esenta ultima a tuturor fiintelor:

“Acela pentru care cerul,pamantul si atmosfera sunt vesmantul precum si vantul, impreuna cu toate suflurile vitale, doar Acela stie cu adevarat si esrte cunoscut ca Sinele Suprem.”

In budism,imaginea conexiunii cosmice joaca un rol major. Avatamsaka Sutra, una din cele mai importante texte din budismul mahayana, este descrierea lumii ca o perfecta retea de relatii mutuale in care toate fiintele, lucrurile si evenimentele interactioneaza permanent intre ele intr-un mod infinit de complex. Budistii mahayana au dezvoltat multe parabole si similitudini pentru a ilustra aceasta interrelatie universala. In spiritualitatea planetei aceasta interdependenta universala include intotdeauna atat observatorul uman cat si constiinta sa, ceea ce este de asemenea adevarat in fizica atomica. La nivel atomic, obiectele pot fi intelese doar in termenii interactiunii intre procesele de pregatire si masurare. Sfarsitul acestui lant de procese se bazeaza intotdeauna pe constiinta observatorului uman. Masuratorile sunt interactiuni care creeaza senzatii in constiinta noastra-de exemplu senzatia vizuala a unui flash luminos sau al unui spot intunecat pe o placa fotografica- si legile fizicii atomice ne spun cu ce probabilitate un obiect atomic va da nastere unei anumite senzatii daca il vom lasa sa interactioneze cu noi. “ Stiinta naturala spune Heisenberg, “ nu realizeaza pur si simplu o descriere si o explicare a naturii; ea este parte a unei relatii interne intre natura si noi insine.”

Trasatura cruciala a fizicii este aceea ca observatorul uman nu este doar necesar pentru a observa proprietatile unui obiect, dar este necesar si pentru a defini aceste proprietati. In fizica atomica nu putem vorbi despre proprietatile unui astfel de obiect. Ele au sens doar in contextul unei interactiuni intre obiecte si observator. In cuvintele lui Heisenberg, “ ceea ce noi observam nu este natura insasi, ci natura expusa metodelor noastre de cercetare.” Observatorul decide cum se vor face masuratorile si aranjamentul sau va determina, pana intr-un anumit punct, proprietatile obiectului observat. Daca aranjamentul experimental este modificat, proprietatile obiectului observat se vor schimba la randul lor.

Aceasta se poate ilustra in cazul simplu al unei particule subatomice. Cand observam o astfel de particula, ne putem hotari sa masuram-printre alte cantitati-pozitia momentului si momentul sau. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg afirma ca doua cantitati nu pot fi niciodata masurate cu precizie simultan in lumea cuantica. Putem obtine doar cunoasterea precisa a pozitiei particulei, dar vom ramane total ignoranti in ceea ce priveste momentul sau (si aceasta datorita vitezei sale), sau viceversa; nu putem avea decat o cunoastere imprecisa si accidentala a ambelor cantitati. Punctul important acum este ca aceasta limitare nu are nimic cu imperfectiunea masuratorilor tehnice. Este o limitare principala datorata realitatii atomice. Daca ne hotaram sa determinam pozitia particulei cu precizie, pur si simplu particula nu va avea un moment bine definit, iar daca ne vom decide sa masuram momentul,ea nu va avea o pozitie bine definita.

In fizica atomica,oamenii de stiinta nu pot juca rolul unor observatori obiectiv detasati, ci devin implicati in lumea pe care ei o observa, influentand astfel inconstient proprietatile obiectului observat. John Wheeler a observat aceasta implicare a observatorului ca fiind cea mai importanta trasatura a teoriei cuantice si a sugerat din acesta cauza legatura dintre cuvantul “observat” si cuvantul “participator”. In cuvintele lui Wheeler acest aspect este prezentat astfel:

“Nimic nu este mai important in principiul fizicii cuantice decat acesta: faptul ca este distrus conceptul lumii de “ a fi in afara”, cu un observator separat in siguranta de ea de un perete de 20 cm de sticla. Chiar si pentru a observa un obiect atat de minuscul cum este un electron, el trebuie sa sparga aceasta sticla. El trebuie sa patrunda inauntru si sa-si instaleze echipamentul de masurare ales. Depinde de el sa decida pozitia si momentul in care se va face masurarea. A instala echipamentul pentru masurarea uneia dintre calitati exclude instalarea echipamentului pentru masurarea celeilalte. Mai mult, masurarea schimba starea electronului. Universul nu va fi niciodata acelasi dupa masurare. Pentru a descrie ce s-a intamplat trebuie sa inlocuim cuvantul “observator” si sa punem in locul sau cuvantul “participator”. Intr-un sens ciudat universul este un univers participator.”

Ideea de “participare in locul observatiei” a fost formulata in fizica moderna doar recent.

Aceasta conceptie este intalnita si in traditia spirituala a umanitatii. Spre exemplu in cazul alchimiei participarea la procesul alchimic este atat de puternica incat transformarea plumbului in aur se produce concomitent cu transformarea si spiritualizarea Alchimistului,astfel in momentul cand in creuzet este obtinut metalul pretios fiinta “participantului” este complet transmutata si sublimata intr-o fiinta completa,perfecta.

Acesta este intelegerea finala a unitatii tuturor fiintelor si lucrurilor-adica a filosofiei si curentului stiintific holistic . Ea este atinsa, asa cum sustin inteleptii in stadiul superior de constiinta in care individualitatea se dizolva in unicitatea nediferentiata, in care lumea simturilor este transcensa si notiunea de “lucruri” este depasita. Iata cum este exprimata aceasta situatie prin cuvintele lui Chuang Tzu:

“Constiinta corpului si a partilor sale este dizolvata. Organele mele de perceptie sunt transcense; aceasta indeparteaza forma ,materiala si ma tot invita sa-mi iau ramas bun de la cunoastere si astfel sa devin una cu marele TOT. Aceasta numesc eu a fi situat in Unic si a uita lucrurile.”

Pentru a esentializa conceptia holistica,cuvintele unui budist, Lama Anagarika Govinda, par sa fie perfect potrivite:

“Budistii nu cred in existenta unei lumi exterioare independente sau separate in a carei forte dinamice,ne-am putea insera noi insine. Lumea exterioara si lumea interioara sunt pentru el doar doua fatete ale aceleiasi monezi, in care unitatea tuturor fortelor , evenimentelor, a tuturor formelor si constiintelor precum si a tuturor obiectelor este regasita intr-o retea inseparabila si infinita , de relatii mutual conditionate.”