Contents Page

Inapoi la  raspunsuri la intrebari 

Domnule Crisan Hariton,

Va multumesc ca ati avut bunavointa sa-mi raspundeti la intrebarile

anterioare.  Bunavointa dumneavoastra mi-a permis sa indraznesc inca o data

pentru a va ruga frumos sa-mi comunicati raspunsul dumneavostra (cat se

poate de clar) la urmatoarele mele intrebari:

1) Cine sunt eu?

2) Cum de este posibila durerea (a mea, a oamenilor, a fiintelor, in

general)?

Pentru intrebarea 1):

Vedeti dumneavoastra, se poate pune problema in felul urmator: nimic nu

exista in afara lui Dumnezeu. Daca ar putea exista ceva in afara lui

Dumnezeu, Dumnezeu n-ar mai fi nelimitat, ci limitat, si atunci n-ar mai fi

cu adevarat Dumnezeu. Nu-i asa? Deci, la un nivel profund, totul este

Dumnezeu, caci nu poate exsta ceva in afara Lui.

Urmand acest rationament, noi (oamenii) suntem parti din Dumnezeu, suntem

de natura divina. Fiecare fiinta este mai mult sau mai putin constienta de

natura sa divina.

Acum se pune intrebarea: daca omul este de natura divina, cum este posibil

ca el sa nu-si dea seama de acest lucru? Cum este posibil ca o parte din

Dumnezeu sa "uite" ca este parte din Dumnezeu? Ba, mai mult, sa nu-L

recunoasca pe Dumnezeu? Cum este posibil acest lucru?

Pentru ca eu stiu ca toate ii sunt cu putinta lui Dumnezeu, in afara de un

lucru: sa se nedumnezeiasca. Deci daca Dumnezeu nu poate "uita" cine este,

cum este posibil ca o parte din El sa uite acest lucru? Deci, mai general

vorbind, cum este posibil ca o parte din El sa nu fie constienta ca este

parte din El (aici ma refer nu numai la oameni, ci la intreaga creatie)?

Sper ca ati inteles dilema mea.

Deci cine sunt eu? Daca sunt o parte din Dumnezeu, cum a fost posibil ca eu

sa uit acest lucru? Cum a fost posibil ca eu sa nu simt in mod deplin ca

sunt una cu Dumnezeu (ca "eu si Tatal una suntem")?

Daca nu sunt o parte din Dumnezeu, atunci cum este posibil ca sa existe

ceva exterior lui Dumnezeu?

Cine sunt eu?...

2) Apoi, cum poate exista ceva care sa-mi produca durere? Cum poate exista

de fapt durerea? Cum este posibil ca ceva sa te doara?! Ce este de fapt

durerea si cum este posibila existenta ei?

Sa fie durerea o nemultumire a fiintei ca nu se implineste vointa ei, si

nemultumirea aceasta sa creasca pana la aparitia senzatiei de durere pe

care o cunoastem? Adica, cu cat suntem mai multumiti de ceea ce ni se

intampla, cu atat ne doare mai putin? Iar cand suntem pe deplin multumiti,

ba mai mult chiar si recunoscatori, atunci durerea dispare complet? Aceasta

este singura cale de eliminare a durerii? Si cum este posibil ca eu, ca

parte din Dumnezeu, sa am o vointa diferita de o alta parte din Dumnezeu,

astfel incat sa apara aceasta "dezbinare", aceste vointe contradictorii in

acest univers?! Daca si "eu" si "el" suntem parti din Dumnezeu, cum pot

exista vointe contrare in interiorul lui Dumnezeu? Cum poate fi dezbinat

Dumnezeu in Sine Insusi, ca sa zic asa?...

Cand ne doare un madular, sa fie acest lucru din cauza ca in madularul

acela apar niste vointe contradictorii ale partilor din madular, care nu

corespund cu vointa noastra, si nemultumirea aceasta (a noastra si cea din

interiorul madularului) creste extrem de mult, dandu-ne senzatia de durere?

Nu stiu.

Deci: ce este durerea? Si cum a fost posibila aparitia durerii? Daca eu

sunt o parte din Dumnezeu, cum poate Dumnezeu (adica partea limitata din

El) sa simta durere?! Nu inteleg. Daca nu sunt o parte din Dumnezeu,

atunci, cine sunt si ce sunt si cine-mi produce durere?

Va rog frumos sa aveti amabilitatea sa-mi raspundeti si mie la aceste

intrebari, cat de poate de clar.

Va multumesc foarte mult.

Giuliano

Raspuns:

Raspunsurile date sunt succinte venind doar sa clarifice partial anumite aspecte. Clarificarea integrala nu este posibila la nivel teoretic aici, pe internet.

1.Cautarea raspunsului la intrebarea “Cine sunt eu?” este ea insasi o modalitate de a ajunge la eliminarea suferintei universale. Reamintesc faptul ca, si aici cunoasterea de tip holistic poate fi obtinuta doar prin practica, teoria fiind importanta doar sub aspectul aplicarii ei.

Este necesar sa clarificam intai notiunea de introspectie. Introspectia reprezinta  privirea orientata spre interior, spre propriile stari si desfasurari subiective, spre deosebire de extrospectie, care este orientata in afara, spre lumea exterioara. Termenul desemneaza inainte de toate un fenomen sau o dimensiune reala a psihicului. In perceptia obiectului este inclusa si perceptia de sine, a observatorului. In cunoasterea lumii se implica si cunoasterea de sine. Constiinta de sine si constiinta despre lume sunt indisociabile. Trairile subiective reunesc internul cu externul. Asadar introspectia ca autopercepere prelungita prin autocunoastere constituie o latura necesara a relatiilor psihice. Cand lumea “subiectiva” devine obiect al cunoasterii sistematice si explicite, intervine disocierea si opozitia dintre un subiect cunoscator si un obiect al cunoasterii, care tine tot de sfera subiectiva. Socrate lega efortul cunoasterii de sine cu desavarsirea morala. In fapt cunoasterea de sine se dovedeste a fi mult mai dificila decat cunoasterea lumii “obiective”, exterioare. Realizand performante adaptative in sensul luarii in stapanire a mediului, omul, in pofida diferentierii in extrovertiti si introvertiti, se dovedeste a fi un subiect precumpanitor extrospectiv si prea putin introspectiv. Istoriceste introspectia ca metoda insarcinata cu descrierea si explicarea fenomenelor psihice descinde din filosofia clasica, din care psihologia s-a desprins si reprezinta o extensiune a meditatiei si contemplarii speculative asupra vietii psihice individuale.

In stadiile incipiente ale practicii introspectiei ( ca metoda de cautare a Sinelui), atentia dirijata catre sentimentul de “eu” este o activitate mentala care ia forma unui gand sau a unei perceptii. Pe masura ce practica inainteaza gandul de “eu” face loc experimentarii unui sentiment subiectiv de “eu”, si cand acest sentiment inceteaza de a mai avea vreo legatura cu gandurile si obiectele ,el dispare complet. Ceea ce ramane este experienta fiintei in care simtul individualitatii a incetat temporar sa mai opereze. Aceasta experienta poate fi la inceput intermitenta, dar printr-o practica perseverenta ea devine usor de dobandit si de mentinut. Atunci cand cautarea Sinelui atinge acest nivel, exista o continua constienta a fiintei, in care efortul individual nu mai este posibil deoarece eu-l care sustinea acest efort  a incetat temporar sa mai existe. Nu este vorba despre realizarea Sinelui, deoarece gandul de eu mai apare temporar, dar este cel mai inalt nivel posibil al practicii. Experienta repetata a acestei stari de A FI va slabi vasanasurile (tendintele mentale) ce constituie cauza aparitiei gandului de “eu” si atunci cand forta Sinelui va distruge tendintele reziduale in mod complet, astfel incat gandul de “eu” nu va mai apare niciodata. Acesta este stadiul final si ireversibil al realizarii Sinelui. Acesta metoda practica, de indreptare a atentiei asupra Sinelui si de constientizare a gandului de “eu”, este o tehnica ce poate fi foarte usor realizata. Nu este vorba despre un exercitiu de concentrare, chiar daca el vizeaza suprimarea gandurilor, ci presupune pur si simplu constientizarea sursei din care apar gandurile. Metoda si telul cautarii Sinelui presupune a te stabili in insasi sursa mentalului si a deveni constient de ceea ce esti cu adevarat. In stadiile primare, efortul, sub forma transferarii atentiei de la ganduri la cel ce gandeste, este esential, dar odata ce constiinta sentimentului de “eu” devine ferm stabilita, efortul ulterior ne va conduce extrem de rapid catre scopul urmarit. De acum inainte este vorba mai mult de un proces de A FI decat de “a face” , mai curand despre o existenta lipsita de efort decat despre efortul de a fi.

A fi ceea ce deja esti nu presupune efort atat timp cat existenta este intotdeauna prezenta si intotdeauna experimentata. Pe de alta parte, a pretinde ca esti ceea ce nu esti (cu alte cuvinte, corpul si mintea), presupune un continuu efort mental, chiar daca acest efort este intotdeauna desfasurat la nivel subconstient. De aici putem deduce ca in stadiile avansate ale cautarii Sinelui efortul sustrage atentia de la experienta de A FI , in timp ce incetarea efortului mental o reveleaza. In final Sinele nu este descoperit prin a face ceva, ci doar prin a fi, prin pura existenta. Asa cum Ramana Maharishi remarca:

„Nu meditati-fiti!

Nu ganditi ca sunteti-ci fiti!

Nu va ganditi la existenta- existati!”

Din alta perspectiva: „un intelept iti poate arata si deschide usa prin care daca vei intra vei dobandi raspunsul la intrebarea <Cine sunt eu?> dar depinde doar de tine sa treci pragul acelei usi.”

 

2. Pentru intelept totul este suferinta, scrie Patanjali (Yoga Sutra II,15). Dar Patanjali nu este primul, nici ultimul care sa constate suferinta universala. Cu mult timp inaintea lui Buddha proclamase: „Totul este durere, totul este efemer”. Tehnicile soteriologice, la fel ca doctrinele metafizice, isi gasesc ratiunea de a fi in aceasta suferinta universala; caci ele nu au valoare decat in masura in care il elibereaza pe om de „durere”. Experienta umana, oricare i-ar fi natura, genereaza suferinta. „Corpul este durere, fiindca este lacasul durerii; simturile, obiectele, perceptiile sunt suferinta, deoarece conduc la suferinta; placerea insasi este suferinta, fiindca este urmata de suferinta”(Anirudha, comentariu la Samkhya-Sutra,II,1). Iar Isvara Krisna, autorul celui mai vechi tratat Samkhya, afirma ca la baza acestei filosofii se afla dorinta omului de a se sustrage chinului produs de o intreita suferinta: mizeria celesta (provocata de zei), mizeria terestra (cauzata de natura) si mizeria interioara sau organica (Samkhya Karika,I). Si totusi acesta durere  universala nu duce si nu trebuie sa duca la o „filosofie pesimista”. Nici o filosofie sau cale spirituala autentica nu esueaza in disperare. Revelatia „durerii” ca lege a existentei poate, din contra, sa fie considerata ca o conditie sine qua non a eliberarii; prin urmare suferinta universala are, in mod intrinsec, o valoare pozitiva stimulatoare. Ea ii reaminteste neincetat inteleptului si ascetului ca le-a ramas un singur loc de a-si dobandi libertatea si beatitudinea:detasarea interioara de bunuri, ambitii, de obiectele simturilor. De altfel omul nu este singurul care sufera; durerea este o necesitate cosmica, o modalitate ontologica la care este supusa orice „forma” care se manifesta ca atare. Ca esti zeu  ori, dimpotriva, minuscula insecta, simplul fapt de a exista in timp, de a avea o durata implica durerea. Spre deosebire de celelalte fiinte vii, omul are posibilitatea sa-si depaseasca efectiv conditia si sa aboleasca astfel suferinta. Certitudinea ca exista un mijloc prin care sa se puna capat durerii nu poate conduce la disperare si nici la pesimism. Suferinta este cei drept universala; dar, stiind cum sa procedezi pentru a te elibera, ea nu este definitiva. Intr-adevar, in cazul in care conditia umana este sortita durerii pe vecie, determinata fiind, ca orice conditie, de karman (consecinta ineluctabila a actelor savarsite intr-o existenta anterioara) fiecare individ ce impartaseste acesta conditie o poate depasi, deoarece fiecare poate anula fortele karmice care o genereaza. A te elibera de suferinta este scopul tuturor cailor spirituale autentice.

Suferinta are drept sursa ignoranta „spiritului”- cu alte cuvinte, confuzia dintre „spirit”, Sine si starile psihomentale-eliberarea nu poate fi obtinuta decat prin suprimarea confuziei. Suferinta umana isi are radacina intr-o iluzie; omul crede, intr-adevar ca viata sa psihomentala-activitatea simturilor sale,sentimentele, gandurile si dorintele- este identica cu spiritul cu Sinele. El confunda aceste doua realitati in intregime autonome si opuse, intre care nu exista nici o conexiune adevarata, ci numai relatii iluzorii, caci experienta psihomentala nu apartine spiritului, ea apartine Naturii (prakriti); starile de constiinta sunt produse rafinate ale aceleiasi substante aflate la baza lumii fizice si a lumii vii. Intre starile psihice si obiectele neanimate sau fiintele vii exista doar diferente de grad. Dar intre starile psihice si Spirit exista o deosebire de ordin ontologic: ele tin de doua moduri distincte ale fiintei. Eliberarea survine atunci cand acest adevar a fost inteles, iar spiritul isi redobandeste libertatea sa initiala.