by Professor Crisan Hariton
La o cercetare folosind un puternic telescop de pe oricare alt corp ceresc spre Planeta Albastra observam ca societatea este guvernata de legi specifice la fel de perceptibile cum sunt legile fizicii, legile naturii. Legea minimei rezistente, legea cauzei si a efectului,legea actiunii si reactiunii si alte legitati isi gasesc oglindiri si in masa aparent amorfa a societatii.Matematica este a fost , este, si va fi Stiinta Stiintelor,dar ajungem sa intelegem cum putem sa explicam universul printr-o formula,la fel cum la un nivel foarte inalt, extrem de inalt cei din vechime au reusit sa surprinda esentele sau in final esenta universului vizibil si invizibil in formule de putere, numai dupa foarte mult timp, practica prin efortul neincetat de autoperfectionare si nu in cele din urma printr-o gratie a acestui Univers care ne permite sa avem acces la o sclipire, la o frantura orbitoare atat pentru noi cat si pentru cei din jur.Se constata in acelasi timp un fenomen straniu: lumina alba vibrand atat de intens ne trimite la ceea ce este mai sus pe scara evolutiei cosmosului atat macro cat si micro,in bezna existentiala in Cel ce a creat Universul, in Negrul Existential Originar.Geniul Roman, Mihai Eminescu ne-a transmis aceste intuitii prin arta perfecta de a stapani cuvantul cu care Dumnezeu l-a inzestat:
„La-nceput,
pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;”
Dar revenind pe pamant si lasand sferele inalte: insumarea vectoriala a tendintelor actuale ale atomilor sociali la fel cum la nivel individual adunarea vectoriala a tuturor trairilor fortelor si tendintelor realitatii interioare ale unui individ coroborate cu actiunea realitatii exterioare asupra lui, duc la o un vector rezultant si in consecita la o directie, sens, si „un modul” al actiunii , la fel se petrece si la nivelul unei societati ,implicand situarea pe un nivel superior care sa ne permita „operatia matematica” de insumare (vorbesc de insumare si neofitii ar putea sa intrebe ce se intampla cu scaderea si celelalte operatii-toate celelalte pot fi definite prin adunare i.e. scaderea este adunarea cu un numar negativ).
Modul de analiza desi pare simplu el nu este deloc,pentru ca cei care il aplica se inseala deseori neluand in calcul o variabila sau un grup de variabile, iar asta tine de capacitatea lor de analiza, sinteza si de modul cum isi construiesc stategia ( realitatea economico-social-politica a momentului confirma din plin ideile expuse de mine acum).
Vazand tendintele societatii de pana acum putem prognoza usor viitorul acesteia atat timp cat se pastreaza curentul dominant actual.
Solutia? Simpla , insa aproape imposibil de pus in practica.Vom prezenta acum cateva aspecte teoretice , necesare pentru a creiona rezolvarea problemelor sociale, rezolvare pe care viziunea holistica o pune la dispozitia noastra :
Termenul „meritocraţie” a fost folosit pentru prima oară într-un sens peiorativ de către Michael Young în cartea lui, The Rise of the Meritocracy (Ascensiunea meritocraţiei), 1958, care descrie un viitor anormal în care poziţia socială este determinată de coeficientul de inteligenţă (IQ)-subliniez aici ca psihologia are doar niste ustensile extrem de primitive in determinarea si chiar definirea conceptului de IQ ceea ce o pune in situatia unui chirurg care trebuie sa opereze dar nu stie ce anume si are la dispozitie doar un maner de bisturiu- plus efort. În carte acest sistem social duce la o revoluţie socială în care masele răstoarnă elita devenită arogantă şi ruptă de restul lumii.
În ciuda originii negative a termenului, mulţi consideră că un sistem meritocratic este o alegere bună pentru societate. Susţinătorii meritocraţiei argumentează că un asemenea sistem este mai just, mai productiv decât alte sisteme şi permite evitarea discriminărilor bazate pe sex, rasă sau relaţii sociale. Pe de altă parte, oponenţii meritocraţiei argumentează că principala anomalie,(afirmatie cu care nu sunt de acord si voi argumenta de ce: din moment ce promovarea in societate se face pe baza calitatilor persoanei respective este un non sens sa afirmi formarea monopolului de catre o clasa meritocratica, aceasta clasa fiind permanent deschisa oricarui nou venit care are reale competente, in plus,ar exista un dinamism continuu in structura sociala dinamism generat de reala competitie, deci meritocratia si-ar nega propriile fundamente, propria ratiune de a exista, in acel moment incetand sa fie cu totul altceva), relevată de Young – existenţa unei clase meritocratice care monopolizează accesul la merit şi la criteriile lui de definire, iar prin asta îşi perpetuează propria putere, statutul social şi privilegiile – a apărut rapid în multe, dacă nu toate societăţile care au experimentat meritocraţia.
Redactând Declaraţia de independenţă, Thomas Jefferson a avut în vedere capitolul 5 al cărţii Second Treatise of Civil Government de John Locke, în care este descrisă o societate în care proprietatea este fundamentată prin muncă. Locke argumentează că achiziţionarea unei proprietăţi nu este imorală cât timp este obţinută prin muncă, iar rostul ei este satisfacerea necesităţilor. Prin urmare, societatea ar fi stratificată în mod necesar, dar prin merit, nu prin origine. Această doctrină a hărniciei şi meritului este opusă leneviei şi moştenirii, fiind un puternic argument împotriva monarhiei şi aristocraţiei, şi în favoarea republicii.
Adesea, oponenţii conceptului de meritocraţie argumentează că inteligenţa sau efortul sunt caracteristici practic imposibil de măsurat exact. Ca urmare, în opinia lor, orice introducere a meritocraţiei se face cu un mare grad de nesiguranţă şi este inerent dubioasă. Pe de altă parte, cei care susţin economia de piaţă liberă cred că aceasta poate şi trebuie să recompenseze meritul.
De asemenea, meritocraţia a fost criticată ca fiind un mit, folosit mai degrabă la perpetuarea status quo; meritul putând fi definit în funcţie de succes, succesul însuşi definind meritul, nu că succesul ar fi predeterminat de criterii ştiinţifice de merit.
Dintre sustinatorii acestor teorii enumeram:
Confucius
„În învăţământ nu trebuie făcută deosebirea de clasă.” – Convorbiri XV.
Câţiva admiratori ai lui Confucius, ca Voltaire şi H. G. Creel, au subliniat o idee inovativă a lui Confucius: înlocuirea nobilimii de sânge cu una a virtuţii. Un om din popor care îşi cultivă calităţile poate deveni un om superior, în timp ce un fiu nevolnic de rege poate rămâne un om de nimic. Faptul că a permis oricui sa-i fie discipol (învăţăturile sale vizau formarea de conducători) este un indiciu limpede că că el n-a susţinut pe de-a-ntregul structurile feudale din societatea chineză.
Han Feizi
În afară de Confucius, alt filozof chinez din acea perioadă a susţinut un sistem meritocratic pentru guvernământ şi societate. Acesta a fost Han Feizi, care a fost un precursor al susţinătorilor „Şcolii legii” („legalism”). Principiul de bază era supremaţia absolută a legii, dar apăreau şi numeroase elemente meritocratice. Alt legalist, Shang Yang, a introdus reforme legaliste şi meritocratice în statul Qin prin abolirea aristocraţiei şi promovarea oamenilor pe baza aptitudinilor, inteligenţei şi spiritului de iniţiativă. Asta a dus la faptul că armatele Qin erau superioare celor ale altor state, conduse prin vechiul sistem aristocratic. Legalismul, ca sistem antiaristocratic şi meritocratic a fost cheia filozofiei şi politicii chineze în următoarele două milenii, mult după dispariţia dinastiei Qin.
Ginghis Han
Meritocraţia a fost principala formă de selecţie a generalilor din Imperiul Mongol. Ginghis Han a ales oameni talentaţi pentru comanda trupelor sale. A avut încredere chiar şi în generali şi soldaţi din armatele adverse dacă şi-au demonstrat loialitatea faţă de stăpâni. de exemplu, generalul Jebe a fost un soldat inamic care a doborât într-o bătălie calul lui Ghinghis înainte de a deveni mare Han.
Napoleon
Franţa Napoleoniană postrevoluţionară este şi ea uneori considerată meritocratică. După Revoluţia Franceză au rămas puţini din vechea elită. Când Napoleon a ajuns la putere, nemaiexistând vechea bază, a ales oamenii pe care i-a considerat potriviţi pentru un anume rol, dintre ofiţerii armatei sale, revoluţionari din Adunarea Constituantă Franceză şi chiar şi foşti aristocraţi ca prim-ministrul Talleyrand. Această politică a fost rezumată în citatul „Carieră deschisă talentelor”.
Un bun exemplu este instituirea ordinului Legiunea de onoare, prima decoraţie de merit, accesibilă tuturor (chiar şi femeilor), nu doar celor nobili sau bogaţi, ci pe baza faptelor de arme sau a meritelor ştiinţifice sau artistice.
Totuşi, mai târziu el adoptă o atitudine nemeritocratică, numindu-şi fraţii în funcţii de guvernatori, caz în care loialitatea era mai importantă ca meritul, caz obişnuit în politică.
Thomas Jefferson
Thomas Jefferson a susţinut ferm forma de guverenământ meritocratică, considerând-o superioară altor forme şi crezând într-o „aristocraţie naturală” care să se ocupe de binele public.
Trecand la perspectiva economica stim ca in teoria si practica economiei de piata exista un principiu fundamental care este principiul concurentei.Atat timp cat concurenta neloiala promoveaza un anumit timp al „eficientei economice” vom vedea cum plus valoarea care ar trebui sa insoteasca cash flow-urile este aproape inexistenta astfel tiparind bani fara acoperire in bunuri si servicii adica bani falsi, artificiali asa cum falsi, artificiali sunt si cei din politica, din administratie, etc. promovati pe criterii false, artificiale.Aceasta atitudine are efecte concrete greu sesizabile pe termen scurt dar devastatoare pe termen lung.Vom vedea apoi ca atunci cand se va decide aplicarea criteriului realei competente economico-politico-sociale va exista o perioada de sevraj-asa cum un dependent de droguri este obisnuit sa isi obtina o fericire costisitoare,efemera si autodistructiva prin mijloace false, artificiale-tot asa cei vizati, cryptocratii, nu-si vor mai primi fluxurile de iluzii si se vor trezi ca trebuie sa faca fata realitatii nu virtuale ci concrete.
Odata sevrajul trecut „Ordo ad chaos”devine „Ordo ab chao” iar normalitatea ia locul artificialului, meritocratia ia locul cryptocratiei care sufoca realitatea de facto.
Care este cheia pentru a „vedea” ce este normal? Din nou imi amintesc de poetul meu preferat Eminescu:
|
Glossă Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte?… Tu aşează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipă ţine poate; Pentru cine o cunoaşte Toate-s vechi şi nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i, Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Şi-nţelegi din a lor artă Ce e rău şi ce e bine. Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate. |
Căci aceloraşi mijloace Se supun câte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vârteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură; Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgeşti nimică, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă; Te întreabă şi socoate Ce e rău şi ce e bine; Toate-s vechi şi nouă toate: Vreme trece, vreme vine. |
In final propun un exercitiu de a citi pana la capat-impreuna pe cea numita initial Satira I pentru ca apoi sa se numeasca Scrisoarea I- pe care unii il pot considera de vointa, altii il pot considera meditativ iar pentru altii va reprezenta un motiv de reflectie:
Mihai Eminescu
Scrisoarea I
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar
colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
“De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!